Zâmbește

Viața e scurtă. Zâmbește cât timp mai ai dinți. 🙂

Când Dalai Lama a fost întrebat ce-l surprinde cel mai mult în ceea ce privește omenirea, a răspuns:

„Omul, pentru că el își sacrifică sănătatea ca să facă bani, apoi cheltuiește banii ca să-și recupereze sănătatea, ca mai apoi să fie îngrijorat de viitorul de care nu se poate bucura în prezent; rezultatul fiind că nu trăiește nici în prezent și nici în viitor; el trăiește ca și când n-ar muri niciodată și apoi moare, netrăindu-și viața cu adevărat.”

Pe cerul infinit de inalt si infinit de albastru trec norii… Norii albi, norii pufosi, norii cu forme ciudate… Norii trec, se transforma, se schimba. Cerul ramane la fel de inalt si la fel de albastru.
Eu sunt un nor. Si tu esti un nor. Iar ei sunt tot nori.
Ne schimbam. Luam forme ciudate sau devenim pufosi… Dar si noi trecem… Ne trecem precum norii.
Suntem niste nori ganditori, dar si noi plouam, si noi ascundem sau revelam soarele, si noi inseninam sau inneguram zile – zilele noastre, zilele altora…
In urma noastra ramane cerul implacabil de albastru, ramane viata, mereu viata…

Sunt momente in viata in care trebuie sa ne luam ramas bun. Ne despartim pentru ca oamenii pleaca… Oamenii dragi ne pleca. Sau noi plecam…

Ne luam ramas bun de la oameni care nu vor sa mai ramana, de la oameni care, desi ne-au iubit candva, peste sufletul lor s-a asternut explicabil sau nu, raceala… Spun mereu ca iubirea adevarata este iubirea vesnica, este iubirea care nu se consuma, iubirea care invinge timpul si spatiu. Asa sa fie, oare? Ce facem atunci cand o mare iubire se termina in dispret, in ura? Anulam totul si spunem ca nu a fost iubire, ca ne-am inselat? Sau poate prea multa filozofie nu rezolva un fapt simplu de viata: totul se schimba, totul se transforma… Ne luam ramas bun, cum spuneam, de la oamenii care au avut candva un loc in sufletul nostru si trebuie sa-i lasam sa plece, sa o facem demn, curat, pentru ca iubirea se poate manifesta doar in libertate.
Ne luam ramas bun, apoi, de la cei care pleaca din viata. Se zice ca fiecare zi ce trece ne aduce tot mai aproape de propria moarte si asa este, dar, cu toate acestea, de fiecare data cand cineva pleaca dintre noi, acest lucru ne surpride, ne socheaza, ne copleseste. Sunt cazuri dramatice, sunt cazuri in care acest lucru se intampla neasteptat unor persoane tinere, deci aceste reactii sunt firesti, dar aproape acelasi sentiment ne incearca si cand e vorba de persoane in varsta. In fata ineviatabilului trebuie sa ne plecam capul si sa ne acceptam limitele. Intr-o zi si noi vom pleca.
Cred cu convingere ca cea mai grea pierdere nu este aceea pe care o aduce moartea, ci pierderea pe care o pricinuieste uitarea, ura, dispretul. Poti iubi pentru tot restul vietii un om drag care s-a stins, iar in aceasta situatie, tocmai iubirea va fi cea care va vindeca ranile, va sterge lacrimile, apoi ne vor ramane amintirile, amintiri care la inceput vor durea, apoi, cu trecerea timpului se vor distila si se vor transforma in esente pure, care incet, incet, te vor face sa zambesti si sa realizezi ca vechile dureri sunt acum experiente care te-au facut sa evoluezi, sa te transformi in ceea ce esti in prezent.